pagina 7

Pe 13. februarie Institutul Național de Statistică (INS) a anunțat că economia a intrat în recesiune tehnică. Practic, de când a preluat Ilie Bolojan guvernarea la mijlocul anului 2025, produsul intern brut (PIB) este în scădere. După cum scrie economistul Cristian Socol, minusul de aproape 2% din ultimul trimestru al anului nu indică tocmai o încetinire ușoară. Faptul că încă în aceeași zi cel puțin două bănci au înjumătățit prognoza de creștere pe anul 2026 arată că nu este chiar o evoluție așteptată. Totuși, șeful guvernului consideră că suntem pe calea cea bună.

La scurt timp după anunțul INS, prim-ministrul Ilie Bolojan a publicat o declarație în care explica că de fapt „modelul economic” anterior, „bazat pe deficit și consum”, ar fi generat doar „aparent” prosperitate, dar era „în fapt distrugător”. Este puțin surprinzător că începe prin a evidenția creșterea economică pe tot anul 2025 (deși este mai degrabă vorba de stagnare, doar 0,6% pe plus), când acea mică creștere s-a produs în perioada de dinainte să ajungă el la guvernare. El consideră nu doar că „recesiunea tehnică temporară” face parte din niște costuri necesare, dar apreciază și că scăderea a fost anticipată și inevitabilă – însă a așteptat anunțul INS ca să zică lucrul acesta. Aflăm de la premier că suntem într-o „tranziție” către o „economie solidă, o creștere sănătoasă și prosperitate reală, pe baza a ceea ce producem” – o declarație curajoasă când tocmai s-a anunțat că produsul intern brut și industria au scăzut. Cum contribuie inflația aproape de 10%, ajunsă acolo în urma creșterii prețurilor de curent și de taxe din primele luni de mandat, la drumul către prosperitate reală este de asemenea ușor misterios. Cum și cuvintele „nu traversăm o criză” probabil că sunt neașteptate pentru cei care au făcut economie la căldură până au înghețat în casă sau pentru cei care merg la pescuit ca să mănânce puțin mai ieftin – lucruri care se întâmplă (și) în cele mai bogate orașe din țară.

Dar un bărbat adevărat care nu doar că se pricepe la toate, dar mai știe și economie, nu se împiedică de niște date sau de puțină logică când își întreține imaginea de patriarh care deține controlul. Bolojan amintește de recesiunea tehnică din prima jumătate a lui 2024 (un minus nici cât jumătate din cel al ultimului trimestru din 2025, dar ok), explică că deficitul bugetar din 2024 ar fi trebuit să genereze mai multă creștere (sau poate măsurile din vara și toamna lui 2024 au scos economia din recesiune, dar ok…), că banii cheltuiți (prost) în 2024 s-au dus „către consum curent, cheltuieli rigide și compensarea unor presiuni sociale și inflaționiste, nu către dezvoltarea reală a economiei” (deci „dezvoltarea reală” este în opoziție cu consumul sau cu combaterea presiunilor sociale sau inflaționiste, okaaay…), că „consumul puternic a venit din tot mai multe importuri” (cee?) și că „inflația ridicată a absorbit o parte importantă din acest impuls fiscal puternic” (bine că acum inflația puternică absoarbe direct puterea de cumpărare).

Așadar, după ce mai ignoră odată că datele INS arată că, de când a ajuns la guvernare, economia e în continuă scădere, șeful guvernului pretinde că în 2025, cu „disciplină fiscală” cu tot, creșterea a fost „similară” cu cea din 2024, dar că acum mai este și „susținută de investiții reale și factori structurali”; pentru că „problema fundamentală nu a fost lipsa banilor, ci modul în care au fost utilizați”. Discutabil, dacă punem problema ca Bolojan în anii 2024 și 2025 nu numai creșterea economică (0,9% față de 0,6%) a fost „similară” , dar și „disciplina fiscală” (8,67% din PIB față de 7,65% din PIB după datele ministerului de finanțe). Dar să salutăm totuși creșterea cu bani acum bine utilizați și „factorii structurali”. Sau totuși nu, pentru că imediat Bolojan reamintește că suntem într-o tranziție care „presupune, temporar, o perioadă de contracție economică”, deci totuși contracție (la naiba!), doar că din fericire „este un cost necesar pentru a construi o economie mai solidă și mai competitivă”. Putem răsufla liniștiți, aflăm și că totul va fi bine:

„Traversăm o perioadă de corecție economică necesară pentru a avea o economie mai stabilă și mai puternică, care să aducă prosperitate pe termen lung.”

Retorica care invocă „termenul lung” a preocupat în trecut și pe alții (probabil nu la fel de serioși ca domnul Bolojan). John Maynard Keynes observa deja în 1923 că „pe termen lung suntem toți morți” (și nu-l mai vezi făcând analize economice acum), dar zicea și că apelul la acest argument cam inutil este în esență un mod de a ocoli problemele:

„But this long run is a misleading guide to current affairs. In the long run we are all dead. Economists set themselves too easy, too useless a task if in tempestuous seasons they can only tell us that when the storm is long past the ocean is flat again.”

Paul Krugman, probabil unul din economiștii keynesieni cei mai cunoscuți în prezent, comentând poziția lui Keynes în 2013, considera la rândul său că invocarea „termenului lung” dă mai mult dovada lipsei unei analize serioase. Economiști (sau alți formatori de opinie) care nu știu să explice ce se întâmplă de la an la an promit că va fi totul bine cândva după mult, mult timp:

„As I’ve written before, Keynes’s point here is that economic models are incomplete, suspect, and not much use if they can’t explain what happens year to year, but can only tell you where things will supposedly end up after a lot of time has passed. It’s an appeal for better analysis, not for ignoring the future; and anyone who tries to make it into some kind of moral indictment of Keynesian thought has forfeited any right to be taken seriously.”

Krugman mai punctează două lucruri: modul în care privești mecanismele economice pe termen scurt o să influențeze mult rezultatul pe termen lung. Și vremea pentru austeritate, consolidare fiscală este în perioadele de creștere, nu când încetinește economia:

„And there’s an important corollary: how you should go about getting to some desired long-run outcome may depend a lot on how you think the economy works in the short run.” … „The point, then, is not to ignore the long run; it is to recognize that the boom, not the slump, is the time for austerity, and spending cuts right now are disastrous policy. In the long run we are all dead; the point is to avoid killing our economy before its time.”

Așadar Krugman sugerează să nu „omorâm” economia înainte să-i vină timpul. Clar nu duc lipsă economiștii de formulări dramatice. Dar în esență Krugman încearcă să ilustreze un lucru relativ banal: în economie cheltuielile unora sunt veniturile altora, și invers; dacă toți pun deodată banii la saltea, se întrerupe o dinamică de bază pentru circuitul de piață. Este mai mult un avertisment de a nu demola fundația unei construcții în timp ce pretinzi că clădești ceva pentru viitor.

Retorica lui Bolojan, la care desigur recurge pentru că are priză destul de largă, promite mult mai mult. Pe de o parte, încearcă să construiască imaginea de control clar, eficient și puternic – un om și un guvern care decid în sfârșit să îndrepte economia în direcția bună –, iar pe de altă parte să pretindă că nu există vreo motivare politică sau ideologică în spatele măsurilor – datele ar atăta că de fapt nici nu există alternativă, practic nici nu hotărăsc ei, doar pun în practică cerințele cvasi-naturale ale piețelor (financiare). Pe de o parte, premierul pretinde că prin măsurile și deciziile sale trecem de la un model „economic bazat pe deficit și consum” la „un model bazat pe investiții, productivitate, export și disciplină bugetară”. Pe de altă parte, deplânge că au fost generate „costuri sociale și nemulțumiri” și ar „fi vrut să existe o cale de a le evita.” Aceiași decidenți care refac bazele economiei nu pot evita niște costuri sociale, pot să facă tot și nu pot face nimic în același timp – impresionant de contradictoriu.

Dar opoziția construită retoric între un presupus „model economic bazat pe deficit și consum” și unul „bazat pe investiții, productivitate, export și disciplină bugetară” nu există în realitate. Consumul și producția sunt strâns legate, și nici investițiile nu sunt decuplate: de ce o firmă s-ar strădui să producă mai mult sau mai eficient, dacă nu are măcar perspectiva unor vânzări mai mari și cum ar s-ar putea menține această perspectivă fără salarii în creștere? Nu produce nimeni ca să admire hale pline cu produse nevândute.

Mai departe, datoriile (deficitul) sunt modul prin care se finanțează investițiile, o formă larg cunoscută sunt creditele pentru investiția într-un apartament. Dezvoltarea imobiliară se bazează în bună măsură pe credite luate înainte de construcție, fie că vorbim de case, fie de blocuri cu apartamente plătite în avans. Dar alternativa la dezvoltarea imobiliară finanțată prin împrumuturi imobiliare pe persoană fizică poate fi foarte bine construcția de locuințe sociale finanțate de un stat care se îndatorează pentru asta – nu este un mecanism fundamental diferit, doar că statul probabil obține dobânzi mai mici când se împrumută.

Păstrând puțin exemplul, să crezi în 2026 că este prin definiție mai eficient economic și mai bine pentru „disciplina bugetară” să lași indivizii și gospodăriile să se îndatoreze pentru construcția de locuințe, dar să excluzi în același timp complet finanțarea construirii lor prin îndatorarea statului, înseamnă că nu poți gândi dezvoltarea economică concomitent cu evitarea unui cost social (locuirea decentă fiind o continuă problemă socială), dar înseamnă și că n-ai înțeles nimic din criza de după 2008. Criză economică cauzată de spargerea unor bule imobiliare finanțate din datorii private, cu efecte puternice asupra bugetelor publice ulterioare, ceva ce nu s-a întâmplat doar în România.

Dar să revenim înapoi în prezent. Modul cel mai răspândit de a explica deficitul bugetar din 2024 – cheltuielile populiste electorale ale unor oameni răi (în esență Ciolacu și alți PSD-iști, deși erau și minștrii PNL pe acolo) au alimentat doar importuri și au dus bugetul în șanț – într-adevăr nu prea lasă loc de alte concluzii, decât că este nevoie de un Bolojan care taie cu curaj – eventual un Elon Musk sau Javier Milei cu o drujbă, dar sunt doar diferențe de stil, ideea de bază e aceeași. Mi se pare că este și abordarea care scutește politicienii, funcționarii statului și în final chiar opinia publică de a gândi statul și societatea în termeni democratici, pe baza unei reprezentări egale pe principiul o persoană un vot – statul nu este o corporație care trebuie să premieze cel mai mult „acționarii” cu puterea financiară cea mai mare. Să amintim și că suntem o societate în care președintele țării încurajează „mediul privat” să aducă statului „politici gata scrise și cu puncte de vedere gata făcute, gata să fie implementate, acolo unde în mod normal statul ar trebui să o facă”, practic îndemnând la subminarea parlamentului și altor instituții ale statului fundamentale pentru orice idee de reprezentare democratică și a intereselor celor mulți.

Dar fixația cu „cheltuieli populiste” bugetare facilitează nu doar părerile conform cărora prețul inevitabil al reducerii deficitului sunt „costurile sociale”, ci rămân tot felul de probleme economice și bugetare (pe partea de venituri) nereflectate:

• Nu cumva efectele pandemiei, creșterea prețurilor la energie necesită eforturi anti-criză mai mari decât cele anticipate până acum? Cu atât mai mult cu cât nu doar inflația a revenit și pe fondul creșterii prețului la curent, dar deficitele comerciale cele mai importante sunt în domenii energofage (*) și n-au dat semne de redresare nici în 2025?
• Recesiunea tehnică din prima jumătate a anului 2024, amintită de Bolojan, trebuia să rămână fără răspuns din partea guvernului? Sau nu cumva dacă nu creșteau salariile și pensiile continua scăderea economică pe toată durata a anului și nu se echilibra nici bugetul?
• Industria foarte legată de industria auto germană, ambele în scădere în ultimii ani, a contribuit sau nu la problemele economice și bugetare de acum? Nu cumva a devenit din oportunitate o povară sau măcar o problemă de rezolvat? Cum arată un model economic „bazat pe export” dezirabil într-o lume în care cam oricine se poate trezi cu taxe vamale pentru că a visat președintele SUA noaptea urși polari sau pinguini?
• Contează sau nu că, în comparație cu țările din Uniunea Europeană, în România nu cheltuielile bugetare sunt mari, ci veniturile sunt foarte mici (28,8% din PIB în România față de o medie UE de 40,4% din PIB în 2024)? Contează sau nu că în iunie 2025 chiar Fondul Monetar Internațional aprecia că nu se poate corecta mult deficitul prin tăieri de cheltuieli (”With limited scope for expenditure consolidation ‒ given the low expenditure-to-GDP ratio ‒ revenue mobilization is imperative”)?
• Contează încasările bugetare foarte scăzute din impozitul pe venit (2,9% din PIB față de 9,6% din PIB media UE)? Că nu ai impozit progresiv și că cele mai mari venituri sunt impozitate în România cu doar 10% față de o medie de 40% în țările UE? Pot fi ignorate calcule (din iunie 2025) de la Comisia Europeană din care reiese că fie și o impozitare progresivă modestă, de până în 18% pentru veniturile peste medie, ar genera venituri de aproape 12 miliarde de euro sau aproximativ 3% din PIB (**) ?
• Ne preocupă rata mică de ocupare, mai ales la femei și în mediul rural – INS: „rata de ocupare a fost mai mare la bărbaţi (71,7%, faţă de 54,9% la femei) şi la persoanele din mediul urban (70,2% faţă de 56,1% în mediul rural)? Are vreo legătură cu educația subfinanțată, cu lipsa de programe și ajutoare sociale care să integreze mai bine lumea în câmpul muncii?
• Cum arată dezvoltarea pe „termen lung” pentru un guvern obsedat de tăieri în educație?
• Nerespectarea drepturilor salariale a sute de angajați se încadrează tot la probleme sociale de neevitat sau au și efect asupra disciplinei bugetare? Încălcări din acestea ar trebui amendate cu peste 10.000 de lei?
• Dacă cea mai mare companie din Austria raportează în mod regulat că profiturile sale declarate sunt de patru ori mai impozitate decât profiturile celei mai mari companii din România (OMV în amble țări; 60% față de 14% în 2025), putem deduce că statul român pur și simplu nu vrea bani la buget? Dacă nu este interesat nici măcar de impozitarea veniturilor declarate, ce credibilitate mai au promisiunile că se va lupta cu evaziunea? Sau se luptă doar cu evaziunea cu pătrunjel?

Premierul Bolojan scrie în postarea din 13 februarie că „consolidarea fiscală nu este un scop în sine. Este o condiție esențială pentru stabilitate, credibilitate și dezvoltare sustenabilă.” Mi se pare evident că pentru el nici evitarea costurilor sociale nu este un scop în sine, iar când aude de impozitare progresivă brusc este preocupat că ar putea da „sistemele peste cap”.

Din articolul de mai sus probabil se poate deduce că personal eu nu consider că se poate realiza nici măcar consolidarea fiscală, cel puțin nu în termeni democratici, fără abordarea directă a problemelor sociale, printr-un stat social puternic și mai multă redistribuire de sus în jos. Căi există, nu ideale, dar nici nu trebuie reinventată roata, te poți uita ceva mai atent prin UE. La cât de lejer trece însă politicul peste „costurile sociale”, cu Bolojan în frunte, pentru cine mai face(m) consolidarea fiscală? Stabilitatea, credibilitatea și dezvoltarea sustenabilă ale cui sunt cele esențiale?

---

(*) din datele INS reiese că în 2025 produsele chimice și „mărfurile manufacturate clasificate în principal după materia primă”, categorie care include producția de ciment sau oțel, au înregistrat deficitele comerciale cele mai însemnate https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r25.pdf (**) vezi și raportul anual pe taxarea a Comisiei Europene p.130-132 https://op.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/998524d7-4fe5-11f0-a9d0-01aa75ed71a1/language-en